MSN

02.10.2017 – Decada unei slujiri împărtășite în Biserica Domnului Hristos

Au trecut 10 ani de la instalarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în cea mai înaltă slujire a sfintei Biserici Ortodoxe Române. Un deceniu încununat de jertfă, altoit pe porunca dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26).

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel duce mai departe, în acest împlinit deceniu de slujire şi activitate pastorală, moştenirea sfântă şi jertfa înaintaşilor faţă de Biserică, de credinţa ortodoxă, de neam şi de ţară. În duh de comuniune şi dragoste fră­ţească, înălţăm înaintea lui ­Dumnezeu­ rugăciune pentru sănătatea, pacea şi viața îndelungată a Patriarhului nostru! Darul primit astăzi se adaugă la podoaba Bisericii, devenind totodată prilej de binecuvântare pentru noi toţi.

Slujirea „celui dintâi”

Cum mai poate fi astăzi cu putinţă ca „cel dintâi” să „slujească tuturor”? Acest lucru atât de simplu a devenit atipic pentru căpetenii şi din ce în ce mai greu de înţeles pentru legiuitori. Ca poruncă sfântă, aceasta a rămas până la urmă în datoria Bisericii, ca realitate ireversibilă, indispensabilă şi cu atât mai mult ziditoare de suflet. În fiecare clipă a vieţii noastre, Dumnezeu ne vorbeşte despre cum şi în ce fel putem înfăptui această ascultare. Când vine vorba despre „cel mai mare”, el trebuie să se arate „slujitor”, moştenind prin aceasta darul pe care Mântuitorul Hristos ni l-a lăsat peste veacuri nouă, celor care-i suntem slujitori, ca, fă­cându-ne „tuturor toate”, pe toți să putem mântui (cf. I Corinteni 9, 22). Aşa se face că, odată ales în cea mai înaltă demnitate clericală, Patriarhul caută mai întâi la icoana Marelui Arhiereu: „Fraţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuși” (Evrei 7, 26-27).

După 10 ani de activitate într-o lume tot mai încercată, taina sau „secretul” Părintelui nostru Patriarh se descoperă ca „slujire împărtăşită”. În ungherele cele mai ascunse ale sufletului său, arhiereul lui Hristos este acela care poartă o luptă permanentă. Cel care stă înainte, luptând în prima linie, se face model şi pavăză de urmat pentru cei care sunt mai pe urmă. El poartă stindardul şi nu-l lasă din mână decât cu jertfa propriei sale vieţi. Şi tot din porunca celui dintâi, răniţii sunt purtaţi în spatele frontului pentru a primi îngrijire şi tratament.

O jertfă a mărturisirii

Sunt multe feluri în care ar putea fi descrisă datoria şi slujirea „mai marelui” Bisericii Ortodoxe Române. Cred însă că, prin specificul ei, misiunea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel a fost şi este legată de cuvenita mărturisire pe care Biserica Ortodoxă Română o face înaintea unei lumi tot mai secularizate. Omul secular, rob pătimaş al indiferenței şi consumismului, subjugat de îndoială şi măcinat de ispita judecăţii, îşi încordează arcul şi caută să ţintească spre inima credinţei. Înaintea acestor încercări, ­Dumnezeu nu rămâne indiferent, căci într-Însul suntem întăriți şi puternici. Acest deceniu de slujire, prin care se încununează acum Patriarhul nostru, face dovada unei astfel de jertfe asumate.

Ieşită de sub prigoana regimului comunist, Biserica Ortodoxă Română a resimţit din plin nevoia unei implicări totale în viaţa credincioşilor ei. În sfintele locaşuri, în mănăstiri şi catedrale, românii au învăţat din nou să se închine fără teamă. Copiii au fost aduși din nou la biserică, descoperind prin ora de religie ceea ce părinţii lor nici nu sperau vreodată. Şi totuşi, peste această pace de moment au venit alte şi alte încercări. Relativizarea Adevărului şi scoaterea lui din context au generat o adevărată tornadă de îndoieli în rândul românilor. Dăruirea totală în viaţa comunităţii, de care au dat dovadă cei mai mulţi dintre slujitorii Sfintelor Altare, a devenit susceptibilă de compromis material. Atacurile mediatice s-au întețit din ce în ce mai mult, de fiecare dată căutând senzaţionalul, imoralitatea, spectacolul etc. În atare situaţie, slujirea Patriarhului nostru a devenit mai întâi de toate apologetică şi mărturisitoare. Răspunsurile date credincioşilor în aceste vremuri converg spre o redescoperire şi reînnoire la nivel personal a credinţei ortodoxe. Aşa se face că glasul părintesc n-a întârziat să caute spre rănile adânc ascunse în abisurile sufletelor nemângâiate.

Tinerii şi filantropia

Ca o soluţie la aceste provocări, Biserica Ortodoxă Română a căutat tot mai mult spre tineri. Lucrarea lor vie şi lucrătoare este hrănită permanent duhovniceşte prin întâlniri repetate, prin programe atractive şi discuţii inter­active, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Din această stare, prin glasul tinerilor ortodocşi de pretutindeni, societatea contemporană dobândeşte o nouă şansă de reorientare spre bine şi frumos. Tinerii ortodocşi şi exemplele lor bune au devenit deodată făclii aprinse de credinţă în drumul ­nostru spre Împărăţia lui ­Dumnezeu.

Filantropia a fost şi este fireşte vocaţia prin excelenţă a Bisericii. În ultimii 10 ani însă, prin implicarea directă a Preafericitului Părinte Patriarh, „darul pentru trup şi pentru suflet” a sporit pentru românii din ţară şi de peste hotare. De la donaţiile de alimente, haine sau servicii sociale, la recoltarea de sânge şi colectele de medicamente pentru cei aflaţi în suferinţă, Biserica Ortodoxă a adus multă mângâiere în rândul celor încercaţi. Darurile se împărtăşesc întotdeauna de la suflet la suflet, de la inimă la inimă. Toată această jertfă nu ar fi cu putinţă de împlinit fără puterea cea ­nemăsurată a dragostei creştine, care izvorăşte din mila lui ­Dumnezeu şi nu se sfârşeşte ­niciodată.

Pentru „mântuirea neamului românesc”

Decada anilor de slujire patriarhală va fi în curând încununată de sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului. Proiectul, subiect preferat al principalelor canale şi trusturi media, „ascunde” un amănunt deosebit de important: mântuirea neamului românesc. Ca deziderat naţional, această unire a românului cu Dumnezeu s-a arătat din cele mai vechi timpuri ca datorie şi făgăduinţă sfântă. Aşa se face că, încă de acum 100 de ani, când România mică devenea România Mare, această dorință s-a aprins în inima po­porului. ­Într-însa se găsesc ascunse tainic gândurile marelui nostru Mihai Eminescu, dar şi credinţa fierbinte a înaintaşilor, fericiţii întru adormire Patriarhi Miron, Nicodim, Justinian, Iustin şi Teoctist. În această rânduială s-a temeluit şi s-a zidit cel mai mare „spital duhovnicesc al ţării”. Sta­rea de fapt a societăţii româneşti arată în mod limpede cât de mare este ­nevoia unui asemenea aşe­zământ duhovnicesc. De aici şi de pretutindeni se vor ­înălţa rugăciunile noastre către Preasfânta Treime „pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea” tuturor românilor, dar şi pentru „cei mai dina­in­te adormiți părinţi şi fraţi ai noştri”, trecuţi la veşnicele locaşuri.

Pentru întreaga osteneală, jertfă şi purtare de grijă, rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus ­Hristos şi pe Preacurata Sa ­Maică să-l păzească întru mulți şi fericiți ani pe Preafericitul ­Părinte Daniel, Patriarhul ­Bisericii Ortodoxe Române!

†IPS Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Sursa: Ziarul Lumina, Ediţia Lumina de Duminică