MSN

17.01.2018 – Sfântul Antonie cel Mare, icoană duhovnicească peste veacuri: Dar de smerenie şi nevoinţă în vistieria Bisericii

Sfântul Antonie cel Mare a s-a evidenţiat în tradiţia monahismului oriental în primul rând ca pildă autentică de vieţuire duhovnicească. Viaţa sa, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, ucenicul său, „a rămas pentru totdeauna stindardul idealului monastic, definind întreaga dezvoltare ulterioară a monahismului în Biserică”. În ea sunt cuprinse în mare cele două etape ale urcuşul duhovnicesc: petrecerea celor 20 de ani în singurătate şi, mai apoi, primirea ucenicilor pentru sfat şi povaţă, în calitate de avva.

Despre această ultimă perioadă, Sf. Atanasie spune că „atunci au apărut mănăstiri în munţi, oameni care au respins toate bunurile pământeşti şi şi-au înscris numele în cetatea cerească”. Prin importanţa şi popularitatea ei deosebită, „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare” (tradusă din greceşte, de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în PSB 16, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988) a manifestat o influenţă imensă în istoria monahismului primar. Prin intermediul acestei lucrări „idealurile monastice şi spiritualitatea pustiului se popularizează în întregul Imperiu, adăugând totodată şi numeroşi imitatori (cf. Jeronim, Viaţa lui Pavel Tebeul). A provocat de asemenea şi controverse. În „Confesiunile” sale, Augustin mărturiseşte cum l-a ajutat povestea de viaţă a Sfântului Antonie în convertirea sa din 386. Textele mai noi – însă mai puţin precise – vorbesc despre Sf. Antonie ca «primul călugăr» şi «fondatorul monahismului creştin»”. În consecinţă, putem spune că de la Sfântul Antonie cel Mare, pe lângă modul de vieţuire în singurătate, monahismul oriental dobândeşte şi o formă organizată, cu reguli de vieţuire comună.

Smerenia Sfântului Antonie, pildă pentru ucenici

Din Pateric şi din Vieţile Sfinţilor aflăm despre smerenia Sfântului, luată ca pildă de ucenicii săi şi de urmaşii acestora. Dumnezeu i-a dat şi puterea de a-l înfrunta pe diavol, de a-i descoperi modurile în care acesta îi muncea pe călugări şi pe drept-credincioşi, încercând a-i câştiga pentru împărăţia întunericului. Mai mult, Sfântul Antonie a fost unul dintre cei mai mari asceţi ai Ortodoxiei, a avut mereu în minte modelul marelui postitor al Legii celei Vechi, pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. La fel ca şi Ilie proorocul, el a parcurs treptat etapele ascetice ale nevoinţelor, cu înlesnire suferind osteneala, căci având osârdia sufletului, pe toate le făcea cu o pornire plăcută din interior, aşa încât cea mai mică pricină de nevoinţă a sa era cu greu acceptată de un om obişnuit.

Privegherea a lucrat-o treptat, ajungând să petrecă nopţi întregi fără somn. Mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile, iar de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pâine şi sare, şi băutura era numai apa, iar despre carne şi vin nici nu mai încăpea vorba. Pentru somn, Sfântul întrebuinţa o rogojină, iar mai apoi se culca chiar pe pământ, gândind mereu la cuvintele Apostolului: „când sunt slab, atunci sunt puternic”. Fiecare zi o socotea începutul pustniciei sale, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, căci el nu pomenea vremea trecută, arătând în fiecare zi mai mare efort spiritual şi mai multă osteneală, urmând totdeauna învăţătura Sfintei Scripturi: „cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte întinzându-ne“, aducându-ne aminte de cuvântul proorocului Ilie care zice: „viu este Domnul Căruia i-am stat înainte astăzi“, înţelegând astăzi, fără măsură trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi. În toate nevoinţele sale, Antonie l-a avut pildă pe marele Ilie, zicând că „se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă ca oglindă în viaţa sa“.

Antonie avea Cunoaşterea însăşi

Datele pe care le avem despre Sfântul Antonie sunt relatările Sfântului Atanasie, ucenicul său. Din scrierile acestuia aflăm că Antonie a murit la vârsta de 105 ani, lăsând în urma sa mulţime de ucenici şi oştiri întregi de monahi. Când filosofii care veniseră la dânsul, iscodindu-l, l-au întrebat: „Ce este mai veche, cunoaşterea sau cartea? Şi care dintre acestea două a fost cauza celeilalte?“, la răspunsurile date de Antonie ei au plecat ruşinaţi, dându-şi seama că ei aveau doar unele cunoştinţe despre cunoaştere, pe când Antonie avea Cunoaşterea însăşi. El a fost omul care a atins desăvârşirea încă din această viaţă, a fost un dascăl al dascălilor şi un învăţător al învăţătorilor, care, timp de 85 de ani, s-a desăvârşit pe sine şi aşa a putut să-i desăvârşească şi pe alţii. Plin de liniştea vieţii petrecute în comuniune cu Dumnezeu, de ani şi de fapte bune, Sfântul a urcat la cele de sus în anul 356 d. Hr. În deşertul de pe malul drept al Nilului.

Influenţa extraordinară a Sfântului Antonie cel Mare asupra vieţii ascetice din primele veacuri marchează în mod real începutul monahismului. Dintre scrierile sale au ieşit la lumină până acum şapte scrisori amintite de Sfântul Ieronim. Ele au apărut în mai multe traduceri: două redactări în limba latină (prima este o traducere ce datează din anul 1516 şi aparţine lui Symphorian Champerius, după un manuscris grec, iar a doua este tradusă după un manuscris arab, cuprinzând un text mai larg, aici alăturându-se, pe lângă cele şapte epistole puse sub numele lui Antonie, şi treisprezece epistole care aparţin ucenicului său Ammonas, urmaşul lui Antonie la conducerea chinoviei din Pispir), iar în timpul mai nou a început să fie descoperit şi textul copt, cel original, al unora dintre aceste epistole.

Mănăstirea Sfântului Antonie

Există o mănăstire ortodoxă a creştinilor copţi din Egipt, fiind totodată şi una dintre cele mai vechi aşezări monahale de aici. A fost întemeiată la anul 356, în urma morţii Sfântului Antonie, situându-se la poalele munţilor Al-Qalzam, în apropiere de Al-Zaafarana. Din relatările istorice aflăm că mănăstirea constituia primul nucleu monastic din vremea împăratului Iulian Apostatul. Primii călugări de aici obişnuiau să trăiască în peşterile masivilor din apropiere, dar se duceau în fiecare duminică şi sărbătoare pentru liturghie în biserica centrală. Abia în secolul al V-lea, anahoreţii singuratici au îmbrăţişat modul de vieţuire chinovial, construind cele dintâi chilii ale mănăstirii. Mănăstirea Sfântului Antonie a avut un rol important în istoria bisericii copte, fiind locul de găzduire pentru numeroşi creştini care au avut nevoie de adăpost în vremuri grele, găsind aici tot ceea ce era necesar pentru a duce o viaţa de comuniune cu Dumnezeu.

Pr. Ioniţă Apostolache