MSN

31.01.2018 – Eveniment academic la Facultatea de Teologie din Cetatea Băniei: Profesorul Martin Tamcke a conferenţiat la Craiova

Facultatea de Teologie din Craiova şi-a sărbătorit hramul marţi, 30 ianuarie, de praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi. Cu acest prilej, au fost organizate mai multe evenimente liturgice şi academice, menite să marcheze activitatea, importanţa şi specificul prestigioasei instituţii teologice de prestigiu academic din Cetatea Băniei.

Profesorii şi studenţii Facultăţii de Teologie din Craiova au trăit momente de bucurie duhovnicească în ziua prăznuirii Sfinţilor Trei Ierarhi, marţi, 30 ianuarie. Ziua a început cu Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu membrii Sfântului Sinod al Mitropoliei Olteniei, înconjurat de un numeros sobor de preoţi şi diaconi. Evenimentele festive dedicate acestei zile s-au desfăşurat la noul sediu al Facultăţii de Teologie din Craiova, în strada Brestei, nr. 24. În cea de a doua parte a zilei, profesorul Martin Tamcke, docent al Universităţii din Gotingen-Germania, a susţinut conferinţa intitulată „Ce îl definește pe monah? Controverse privind idealul monahal în literatura siro-răsăriteană de sfârșit de secol VI și început de secol VII”.

„Ce îl defineşte pe monah?”

Discursul profesorului Martin Tamcke a fost tradus din limba germană de pr. conf. univ. dr. Ioan Picu Ocoleanu, titularul catedrei de Teologie Morală din cadrul Facultăţii de Teologie din Craiova. Astfel, în deschiderea evenimentului, pr. dr. Picu Ocoleanu a prezentat auditoriului personalitatea remarcabilă şi lucrarea academică a profesorului Martin Tamcke. La rândul său, distinsul invitat şi-a exprimat bucuria de a fi prezent la Facultatea de Teologie din Craiova şi totodată admiraţia faţă de teologia şi spiritualitatea ortodoxă românească.

În conţinutul discursului său, profesorul german a scos în evidenţă contextul istoric şi conţinutul spiritual al devenirii monahului în tradiţia orientală. „În vremurile dinainte de marea reforma a monahismului din secolul al VI-lea, în Biserica Siriacă nu a fost vorba doar despre o simplă combatere a monahismului, ci mai mult, confruntarea cu acesta a atins chiar un punct sensibil: exigențele realității vieții monahale. Împingerea monahilor spre regiunile îndepărtate de centru, nu a avut ca scop inițial provocarea unei decăderi a monahismului, ci evitarea celibatului susținut puternic de comunitățile parohiale și de preoți. Dimpotrivă, celui ce dorea să trăiască în cumpătare și castitate i se recomanda mănăstirea ca spațiu de viețuire, asta cu toată agitația creată în jurul clerului în această problema, fiind acceptat ca atare, ba chiar dat exemplu față de cei ce deși se numesc pe sine anahoreți au totuși un comportament departe de pustnicie. ceastă perspectivă monahală propusă de Sinodul organizat sub conducerea Patriarhului-Catolicos Aqaq în 485, a fost încetul cu încetul abandonată în deceniile ce au urmat, pentru ca Sinodul prezidat de Iosif în 554 să ia atitudine împotriva acestor canoane monahale restrictive de la sindoul lui Aqaq, denunțându-le drept necreștine și transferând astfel mănăstirile din nou, în mod deliberat, în vecinătatea orașelor. Tema dominantă a Sinodului ținut în 576 sub conducerea lui Iezechiel, a reprezentat-o tot interferența monahismului cu mesalianismul, pentru ca în această perioadă să se facă deja simțită mișcarea de reformă monahală fundamentală inițiată de Avraam de Kashkar în Marea Mănăstire de pe Muntele Izla. Odată cu regulile monahale ale lui Avraam din 571, această mișcare și-a impus caracteristicile în cadrul Bisericii Siriace de Răsărit, impactul său fiind unul major, redefinind Biserica întrutotul și modelându-i imaginea de ansamblu, ea fiind un factor determinant în susținerea Bisericii timp de mai multe decenii”, a spus prof. dr. Martin Tamcke.

Erezia mesalianlă și monahismului sirian

În continuare, profesorul Tamcke a făcut referire la problematica mesaliană şi influenţele ei negative în conturarea idealului monahal din tradiţia siriacă. „Referința suplimentară la erezia mesaliană în acest context nu elucidează, ci dimpotrivă mai degrabă complică cadrul. Cealaltă paralelă, adică încercarea lui Babai de a-l pune pe Henana în legătură cu această mișcare, arată pe de o parte situația reală în care se aflau aceste fracțiuni, dar totodată ea neglijează monahismul ca atare. Or el, starețul și capul monahilor cu siguranță nu și-a propus acest lucru. În acest context era vorba deci despre acțiuni prin care se încerca diferențierea monahismului (ce se dorea integrat în profilul Bisericii) față de adversarii săi din interior și din afara Bisericii. Prin marginalizarea monahismului de către Biserică, în cadrul acestuia au supraviețuit și reminiscențe mai vechi, ceea ce a condus la pericolul ca monahismul să fie acuzat de mesalianism. Euharistia zilnică pe care o primeau monahii din Barqaita arată în primul rând cât de mult își doreau monahii de aici să se detașeze de acei eretici. Referitor la idealul lor, ei se vedeau drept înfăptuitori a celor spirituale, iar acest statut nu li-l putea suprima nici măcar patriarhul care, în cazul monahilor, nu dorea de fapt nimic mai mult decât să accentueze relația dintre voia divină și acțiunea umană. În locul laudei de sine, monahii să se laude în Domnul. În cazul exemplelor strălucite, Patriarhul nu avea nimic de obiectat, aici fiind vorba de tradiție. Patriarhul punctează de asemenea obligativitatea monahilor siro-răsăriteni și a mai marilor lor de a-l recunoaște pe Teodor de Mopsuestia ca exeget al Bisericii; referitor la idealul monahal mai spune că ei nu trebuie să recepteze nimic ce ar putea fi eretic. Această disputa asupra idealului monahal s-a transformat de fapt într-o luptă de integrare a monahismului în Biserică. Participarea mistică a celor divine și umane era vizibilă în smerenie, iar asta însemna mai mult decât simpla împlinire a legii; această participare mistică se concretiza și prin ascultarea față de Biserică și față de Patriarh ca semn de împlinire a legii. Reprezentanții Bisericii Siriace de Răsărit îți doreau un astfel de profil al monahului: misticul ca om al Bisericii, monahul ideal ca ascet smerit, ordonat și supus, a cărei relație cu Dumnezeu se oglindește în relația cu Biserica. Pe monah îl desemnează înainte de toate, trăsăturile sale spirituale, altfel ar fi doar un individualist mereu suspect de erezie. Ce îl definește prin urmare pe monah? Răspunsul său la chemarea divină și atașamentul său față de Biserică”, a mai spus profesorul Tamcke.

Pr. Ioniţă Apostolache