MSN

14.01.2019 – Mărgăritare duhovniceşti din istoria monahismului oltenesc: Sfânta Mănăstire Vișina, punte peste veacuri

Situată pe un cot al bătrânului Jiu, care o înconjoară pe trei laturi, Mănăstirea Vișina a fost ridicată încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân prin osteneala unor monahi conduşi de călugărul Dionisie, ucenic direct al sfântului Nicodim de la Tismana. Documentele vorbesc despre existenţa ei spre sfârșitul secolului al XIV-lea, probabil după 1395.

Una dintre cele mai pitoreşti aşezări monahale din Oltenia, Mănăstirea Vişina din judeţul Gorj, de pe Defileul Jiului, face mărturie astăzi unei frumoase tradiţii de rugăciune şi nevoinţă duhovnicească. Este atestată documentar la începutul secolului al XVI –lea, numele ei găsindu-se în patru documente de mare importanţă istorică.

Cele patru hrisoahe domneşti

Primul dintre ele este un hrisov al lui Neagoe Basarab (1512-1521) prin care se întărește către mănăstire un obroc anual de 400 aspri. ,,Se cuvine nouă a râvni la a celor de mai înainte binecinstitori și sfânţi răposați domni care cele pământești bine întocmindu-le, bine au cârmuit ale lumii acesteia și prin cele pământești au dobândit bunurile cerești și acestea moștenindu-le, cele pământești, pământului le-au lăsat nouă. De aceea, iată dar și eu, întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos iubitorul și singurul stăpânitorul, Io Basaraba voievod, din mila lui Dumnezeu domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul bunului Basarab voievod, cu osârdie și cu dorință am râvnit către a tot cinstitele și dumnezeieștile biserici, după cuvântul proorocului ,,în ce chip dorește cerbul izvoarele apelor” … De aceia, din toată inima am primit a ne  numi cel din urmă ctitor al sfintei mănăstiri și a o milui după a noastră puterea și din stăpânirea noastră ce ne-a dăruit-o nouă Dumnezeu. Pentru aceasta, am făgăduit și am făcut acest hrisov al nostru, ca să fie el neschimbat sfintei mănăstiri: să vie egumenul în fiecare an, după obiceiu, în ziua de Sfântul Petru  să ia de la noi câte 400 de aspri, să fie ei de întărire sfintei mănăstiri și la trebuința nevoilor acestui sfânt loc și dumnezeieștilor călugări de hrană” (p. P. Panaitescu, Damaschin Mioc,  Documenta Romaniae Historica, punctul B, Țara Românească, vol. II (1501 -1525), Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti , 1966 p. 197).

Al doilea hrisov al lui Neagoe Basarab, din 23 martie 1513, întărea să-i fie dat mănăstirii „un munte ce se numește Plăseală, cu tot hotarul și cu toată zănoaga, oricât a ținut boierul Diicul, pentru că au venit înaintea domniei mele jupânița Neaga și fiica ei Marga, de au dat acel munte sfintei mănăstiri, lăcașul și hramul întru sfânta Troiță nedespărțită, ca să fie de întărire și de hrană fraților. Pentru aceasta, am dat și domnia mea sfintei mănăstiri să-i fie de ocină și de ohabă și de nimeni neclintit, după spusa domniei mele” (Documente privind Istoria României, B, Țara Românească, vol. I (1501 – 1525) Ed. Academiei, București, 1951, p. 94 – 95).

În cel de al treilea hrisov, vrednicul voievod Neagoe Basarab consemna, la 14 decembrie 1514, ca ţăranii liberi din satele Porceni și Bumbești să nu mai calce cu animalele hotarelor moșiei mănăstirești. Pentru aceasta domnitorul ordonă o anchetă a însuşi Banului Craiovei la faţa locului. Nu în cele din urmă, cel de al patrulea hrisov al lui Neagoe Basarab, din 22 aprilie 1519, întărea „sfintei mănăstiri de la Vișina, hramul sfintei și de viață începătoarei Troițe, cea de o ființă nedespărțită și egumenului Eftimie și tuturor fraților întru Hristos, care trăiesc în acest sfânt loc, ca să le fie la Porceni, care sunt la gura Jiului,  jumătate din partea lui Baiul, oricât este ocina lui, din toată ocina jumătate, pentru că au venit Baiul în fața domniei mele, de a dăruit această mai sus zisă ocină să fie de întărire sfintei mănăstiri și fraților care trăiesc în acest sfânt lăcaș să le fie de hrană, iar lui de vecinică pomenire în veci … De aceia și domnia mea, le-am dat, ca să le fie de ocină și de ohabă și de nimeni neatins, după spusa domniei mele” (Ibidem, p. 343 – 344).

Desfinţarea mănăstirii

Cel mai probabil Mănăstirea Vişina a fost părăsită în jurul anului 1700, deoarece la refacerea Schitului Lainici (distrus de generalul Bukow în 1765) a fost trimis tocmai de la Tismana schimnicul Atanasie (care aduna de pe vaile munţilor o obşte de 30 de calugări). Deducem că în acea perioadă mănăstirea nu mai funcţiona. De asemenea de vreme ce ruinele ei nu prezintă urme de incendiu, înţelegându-se astfel că a fost părăsită din cu totul alte motive. O legendă locală spune că monahii au fost alungaţi de o răscoală a localnicilor din zonă deoarece la conducerea mănăstirii a ajuns în periada fanariotă un egumen grec care, din lacomie, voia să ocupe prin relaţiile pe care le avea în divanul ţării şi pământurile lor. Unul dintre ţărani şi-a învăţat atunci pe fica sa să-l acuze pe stareţ că a necinstit-o. Atunci ţăranii s-au răsculat, l-au ucis pe stareţul corupt şi au alungat pe monahi. Boierii din zonă au profitat de situaţie şi au intervenit pe lîngă stăpânire să nu mai permită rechemarea lor, urmărind să poată ocupa ei după aceea pământurile mănăstirii desfinţate.

Refacerea vieţii monahale

Din 1718 până în 1739, Oltenia trece în puterea austriecilor şi din punct de vedere bisericesc este scoasă de sub autoritatea Mitropoliei Ţării Româneşti şi trecută sub dependenţa mitropoliei sârbeşti. Populaţia de aici avusese deja foarte mult de suferit în timpul războiului turco-austriac. La devastările pricinuite de operaţiile militare se adăugase politica sistematică de depopulare prin jaf aplicată provinciei de turcii şi de tătarii aflaţi în retragere, astfel încît recesămîntul făcut de autorităţile austriece în primii ani după ocupare dă la iveală grava situaţie demografică creată de război. Din 977 de aşezări omeneşti câte consemnează acesta, 201 erau sate părăsite. La aceasta trebuie adăugate şi pierderile de populaţie suferite de localităţile care nu fuseseră complet pustiite.

Perioada grea prin care a trecut credinţa noastră în periada celor două războaie mondiale şi apoi în periada comunistă nu a permis refacerea ei. Abia după revoluţia din 1989, prin osteneala părintelui stareţ Ioachim Pârvulescu şi a părintelui Melchisedec Suparschi de la mănăstirea Lainici s-a reînviat, după mai bine de două sute de ani, viața monahală la Mănăstirea Vişina. În anul 1994 cu ajutorul obştei monahale din Lainici, a localnicilor şi a diferiţilor factori de decizie din oraşul Bumbeşti-Jiu, s-a construit aici o bisericuţă din lemn având acelaşi hram ca cel al vechii biserici, reînviind astfel vechea ctitorie a strămoşilor noştrii de la graniţa Olteniei cu Transilvania.

Pr. Constantin Luben