MSN

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 2019

† Dr. Irineu

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI

PREACUCERNICULUI CLER,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Hristos a înviat!

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este adevărul desăvârşit al credinţei noastre creştine, propovăduită de Sfinţii Apostoli în toată lumea ca parte esenţială a tainei pascale încă de la începuturile creştinismului, cum precizează Sfântul Apostol Pavel: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (I Cor. 15, 3-5). Prin moartea şi Învierea Sa, Domnul Hristos ne-a eliberat de păcat prin Cruce şi ne-a chemat prin Înviere la o viaţă nouă: „precum El a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). În afară de aceasta, Mântuitorul Hristos înviat este începutul şi izvorul învierii noastre viitoare, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 20-22). Dacă este adevărat că Mântuitorul Hristos ne va învia în ziua din urmă, este adevărat şi că deja am înviat cu El prin Taina Sfântului Botez. Deci, „fiind îngropaţi împreună cu El prin botez, cu El am şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel Ce L-a înviat pe El din morţi” (I Coloseni 2, 12). Şi pentru că suntem în comuniune de iubire cu Domnul slavei prin Botez, participăm de acum la viaţa Lui prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Aşadar, datorită morţii şi Învierii Mântuitorului, viaţa noastră se schimbă, dar nu se pierde, deoarece cu moartea, sufletul este despărţit de trup, dar în înviere Dumnezeu va da din nou viaţă nestricăcioasă trupului nostru, reunindu-l cu sufletul nostru, pentru ca să se bucure împreună de fericirea veşnică în ceruri.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos a operat o mare transformare în sufletele ucenicilor Săi. Sentimentele pe care aceştia le-au trăit sunt subliniate de Sfinţii Evanghelişti pornind din seara zilei Învierii, când Sfinţii Apostoli erau încuiaţi în casă de frica iudeilor. Teama le cuprinsese inima şi îi împiedica să meargă în întâmpinarea vieţii care a izvorât din mormânt. După cum au văzut sau au fost încunoştiinţaţi, Învăţătorul nu mai era printre cei morţi. Totuşi amintirea pătimirilor Sale alimenta incertitudinea în Învierea Sa. Cu toate acestea, Domnul îi avea la inimă urmând să le împlinească promisiunea pe care le-o făcuse în timpul Cinei celei de Taină: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (Ioan 14, 18). Această stare de teamă şi frică se schimbă radical odată cu venirea Domnului la ei, în încăperea în care se aflau închişi de frica iudeilor. El intră, deşi uşile erau încuiate, stă în mijlocul lor şi le zice: „Pace vouă!” (Ioan 20, 21). Din acel moment, acest salut obişnuit capătă o nouă semnificaţie şi produce o schimbare interioară radicală. El devine salutul pascal, care îi face pe ucenici să treacă de la frică la bucurie şi iubire. Pacea pe care o aduce Mântuitorul este darul mântuirii, promis cu ceva timp înainte: „Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă” (Ioan 14, 27). Deci, de la Înviere El dăruieşte această pace în plinătatea şi diversitatea ei. De acum pacea Domnului devine izvor de bucurie pentru credincioşi şi certitudinea că putem trăi în iubirea lui Dumnezeu. După acest salut, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor rănile de la mâini şi de la coastă, semne a ceea ce a fost şi ceea ce niciodată nu se va mai şterge. Proba rănilor arată efectiv că umanitatea Sa biruitoare va rămâne până la sfârşitul veacurilor „rănită”. Din perspectiva acestei jertfe, gestul de iubire al Mântuitorului are scopul de a întări pe ucenici în noua viaţă dăruită de Înviere. El este Domnul, Care acum trei zile a fost pironit pe cruce şi acum este printre ai Săi ca Persoană reală. Ucenicii, în lumina strălucitoare a Paştelui, în întâlnirea cu Cel Înviat, înţeleg fără să le explice cineva sensul mântuitor al pătimirii şi morţii Sale. Totodată, cu această înţelegere ei trec de la tristeţe şi de la frică la bucuria deplină. Chiar tristeţea şi rănile devin izvor de bucurie şi iubire pentru Învăţătorul lor. Astfel, bucuria care se naşte în inimile Apostolilor izvorăşte din faptul că „Îl văd pe Domnul” (Fapt. Ap. 9, 27). Mântuitorul din nou le spune: „Pace vouă!” arătându-le că de acum pacea este un dar pe care Cel Înviat îl oferă prietenilor Săi iubiţi, dar şi o obligaţie de a o transmite fraţilor în credinţă. Această pace, dobândită de Mântuitorul Hristos prin Sângele Său, este pentru întreaga Biserică cea mai mare împlinire în iubirea Mântuitorului. De atunci ucenicii o vor duce în toată lumea, cum le-a poruncit Domnul: „Aşa cum M-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Deci, Mântuitorul, după ce le-a dat pacea Sa, îi trimite în lume pentru a transforma lumea cu harul iubirii Sale. El a împlinit lucrarea Sa în lume, iar acum le revine Apostolilor să semene în inimile oamenilor credinţa pentru ca Tatăl, cunoscut şi iubit, să-i adune pe toţi fiii Săi care sunt cuprinşi în dragostea Sa. Domnul ştia că în sufletele ucenicilor Săi mai era încă multă teamă, de aceea a suflat asupra lor harul Învierii ca să-i reînnoiască în Duhul Sfânt. Acest suflu al iubirii este semnul noii creaţii în Duhul Domnului, Care purcede de la Tatăl. Apoi, cu trimiterea în misiune a Apostolilor se inaugurează drumul în lume al oamenilor care cred în Mântuitorul Hristos, ca Domn şi Dumnezeu, popor care mărturiseşte adevărul Învierii.

Dreptmăritori creştini,

Jertfa Mântuitorului ne învaţă că acest drum care ne duce spre Împărăţia cerurilor  trece printr-un moment anticipat de lumină care ne ajută să privim spre pătimirea Lui cu ochii credinţei. Desigur, e o experienţă a suferinţei, dar e şi o dulce pătimire pentru că este o taină a iubirii extraordinare a lui Dumnezeu; este ieşirea definitivă spre lumină care ne deschide poarta spre biruinţa răului şi libertatea mântuirii. Pentru a rămâne statornici în dragostea Lui avem nevoie de credinţă şi de nevoinţă pentru că numai în felul acesta dobândim de la Dumnezeu convingerea că nu ne va uita niciodată. El este mai presus de noi şi este capabil să ne salveze cu puterea Sa. În acelaşi timp, este aproape de poporul Său şi prin intermediul Fiului Său, Mântuitorul Iisus Hristos, a voit să-Şi stabilească locuinţa Sa printre noi. Deci, „dacă vom rămâne în cuvântul Său, spune Domnul, vom fi cu adevărat ucenicii Săi şi vom cunoaşte adevărul, iar adevărul ne va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Ei bine, tocmai acum în Sfânta Evanghelie din noaptea Paştelui, Mântuitorul Hristos este proclamat ca Singurul Care poate să ne arate adevărul şi să ne dea adevărata libertate. Vestea acestei minuni a provocat rezistenţă şi nelinişte printre contemporanii Săi care doreau să-L omoare. Deşi Mântuitorul cunoştea intenţiile lor, totuşi i-a îndemnat să creadă şi să rămână în Cuvântul Său, pentru a cunoaşte adevărul care răscumpără şi mântuieşte. Deşi adevărul specific fiinţei umane presupune libertatea autentică, cu toate acestea mulţi preferă minciuna şi evitarea lui. Unii, ca Ponţiu Pilat, iau în derâdere obligaţia de a putea cunoaşte adevărul, negând necesitatea de a trăi în adevăr şi de a-l proclama. Această atitudine produce o schimbare gravă în sufletul omului, făcându-l întunecat, fără de lumină şi închis în sine însuşi. Mai există unii, tot atât de departe de credinţa în Mântuitorul Hristos, care interpretează adevărul după cum consideră ei. Acest păcat îi duce la iraţionalitate şi la fanatism, motiv pentru care se închid în „adevărul lor” şi încearcă să-l impună altora cu teroare. Aceştia sunt ca aceia care, orbiţi de răutate, văzându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos lovit şi sângerând, strigă înfuriaţi: „Răstigneşte-L!” (Ioan 19, 15). În realitate, aceştia acţionează în mod iraţional neputând niciodată să ajungă ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos. Credinţa şi raţiunea sunt necesare şi complementare în căutarea adevărului. Dumnezeu l-a creat pe om cu o vocaţie înnăscută la adevăr şi pentru aceasta l-a înzestrat cu raţiune. Desigur, nu iraţionalitatea, ci dorinţa de adevăr e ceea ce promovează credinţa creştină. Fiecare fiinţă umană trebuie să scruteze adevărul şi să opteze pentru el atunci când îl găseşte, chiar şi cu riscul de a înfrunta sacrificii. Deci, în adevărul Învierii Domnului descoperim fundamentele vieţii morale, obligaţiile şi drepturile faţă de căsătorie, familie şi societatea în care trăim. Acest patrimoniu moral este acela care ne apropie de Dumnezeu şi de cei din familia şi patria noastră. Desigur, Mântuitorul Hristos nu ne impune taina Învierii Sale, ci ne cheamă cu iubire să cunoaştem adevărul care ne eliberează de îndoieli şi de patimi. Credinciosul este chemat să trăiască acest adevăr şi să-l spună şi celor necredincioşi, chiar dacă ştie că aceştia refuză întoarcerea lor la adevărul Crucii şi Învierii. Din mărturia sfinţilor care au iubit pe Mântuitorul Hristos aflăm că întâlnirea personală cu Domnul, Care este Adevărul în Persoană, este cea mai mare bucurie şi fericirea desăvârşită. Evident, Biserica trebuie să scoată în evidenţă adevărul iubirii lui Dumnezeu, fără să ceară ceva în schimb. Conştientă că Mântuitorul Hristos este prezent în viaţa lumii, ea are obligaţia să ofere mărturie în predica sa şi în învăţătura sa.

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Învierea ne adevereşte că Jertfa iubirii Mântuitorului Hristos este ţinta care ne dăruieşte libertatea de a fi fii ai luminii chemaţi la comuniunea de iubire cu Preasfânta Treime. Pentru că Domnul Hristos a biruit moartea, în Biserică suntem totdeauna biruitori în necazuri şi integraţi în comuniunea de iubire cu ceilalţi fraţi şi surori de credinţă şi cu întreg cosmosul. Pentru aceasta Dumnezeu a biruit moartea, a sfinţit văzduhul şi a îndumnezeit pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci pe toţi laolaltă, făcând din ei un popor ales care să-L cunoască în adevăr şi să-I slujească în iubire. Nu este o întâmplare că primii creştini se numeau „sfinţi” nu pentru că toţi aveau nimbul sfinţeniei, ci pentru că slujeau adevărului şi practicau iubirea frăţească, fiind chemaţi la Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiind în comuniune de iubire cu Domnul şi cu Evanghelia Sa, ei primeau lumina dragostei şi o transmiteau mai departe lumii prin Biserică. Această moştenire duhovnicească ne arată că omul doreşte să participe la o adevărată comuniune de iubire cu Dumnezeu, din iubirea faţă de El, pentru ca toată viaţa să-i fie deplină şi sfântă. Tocmai pentru aceasta noi avem nevoie nu numai de pâinea materială, ci, în primul rând, de iubire şi credinţă care să ne ajute să trăim evlavios în momentele dificile ale vieţii. Astfel, iubirea ne întăreşte încrederea în Dumnezeu, Cel Care ne dă certitudinea mântuirii noastre, superioară celei care vine dintr-un calcul omenesc. Credinţa şi iubirea sunt cu adevărat daruri divine prin care ne încredinţăm în mod liber despre existenţa lui Dumnezeu, Care este Tată şi ne iubeşte. Pe de altă parte, această încredere în iubirea lui Dumnezeu ne dăruieşte speranţă şi încredere, tărie şi curaj în drumul vieţii noastre spre fericirea veşnică. Desigur, această încredere în Dumnezeu nu este lipsită de conţinut: cu ea suntem conştienţi că Însuşi Dumnezeu Iubire ni S-a arătat în Fiul Său înomenit. Întru El, Tatăl Şi-a făcut cunoscută faţa Sa şi S-a apropiat de fiecare dintre noi, locuind în noi prin Duhul Său Cel Preasfânt. Pe cruce, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat în mod sublim şi luminos la ce înălţime poate ajunge această iubire, până la dăruirea de Sine, până la jertfa totală. El a coborât mai departe în taina morţii şi Învierii până în adâncul umanităţii noastre pentru a ne ridica în comuniune de iubire cu Tatăl şi cu toată creaţia. Desigur, această iubire a lui Dumnezeu nu dispare în faţa păcatelor oamenilor, în faţa răului şi a morţii, ci este capabilă să transforme orice formă de robie, dăruindu-ne posibilitatea învierii şi îndumnezeirii. De aici înţelegem că a avea credinţă şi iubire înseamnă a întâlni mereu pe Dumnezeu răstignit şi înviat, Care ne susţine şi ne dăruieşte iubirea Sa veşnică. Iubirea Lui divină, oferită de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, ne încredinţează că Mântuitorul Hristos cunoaşte bine problemele noastre pe care numai El ni le poate rezolva. Deci, a iubi pe Dumnezeu şi a crede în El înseamnă a te abandona cu încredere iubirii Lui. Convingerea că numai în Dumnezeu ne putem pune nădejdea ca să putem trăi fără frică şi în iubirea Lui este o realitate probată de atâtea secole de persecuţii şi frământări sociale. Deci, Dumnezeu, în iubirea Sa nemărginită, Se apropie de noi şi ne atinge cu harul Duhului Sfânt, făcându-ne capabili să-L primim în sufletele noastre. Fără de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, fără dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi fără părtăşia Duhului Sfânt noi nu putem face nimic şi nici nu suntem ceva în lumea aceasta. Numai comuniunea cu Presfânta Treime ne dă sens şi consistenţă ca să ajungem la fericirea cea veşnică în viaţa viitoare. Dumnezeu Treime iese în întâmpinarea noastră şi ne ajută dacă-L iubim pe El şi pe aproapele nostru. Sufletele noastre, având astfel aceste ajutoare lăuntrice ale Duhului Sfânt, se îndreaptă spre Dumnezeu Iubire, deschizându-se spre comuniunea desăvârşită cu El.

Preaiubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Astăzi, deşi avem atâta libertate, creşte mereu în jurul nostru un anumit deşert spiritual. Uneori avem senzaţia, izvorâtă din evenimentele pe care le trăim în fiecare zi, că lumea nu merge spre construirea unei comunităţi mai fraterne şi mai paşnice; înseşi ideile de progres şi de bunăstare îşi arată şi umbrele lor. În pofida măreţiei descoperirilor ştiinţei şi a succeselor tehnicii, astăzi omul nu pare să fi devenit mai liber, mai uman; rămân atâtea forme de exploatare, de manipulare, de violenţă, de samavolnicie, de nedreptate… Apoi, un anumit tip de cultură ne-a educat ca să ne mişcăm numai în orizontul lucrurilor materiale care se fac la întâmplare şi fără raţiune, să credem numai în ceea ce putem vedea cu ochii şi atinge cu propriile mâini. Aceste fenomene au crescut numărul celor care se simt dezorientaţi, străini şi, căutând să meargă numai pe o direcţie orizontală spre realitate, sunt disponibili să creadă în cu totul altceva decât în adevărul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Confruntaţi cu această realitate, fiecare poate să-şi pună câteva întrebări fundamentale: Ce sens are faptul de a trăi? Există un viitor pentru om, pentru noi şi pentru noile generaţii? În ce direcţie trebuie să orientăm alegerile libertăţii noastre pentru un rezultat bun şi fericit al vieţii? Ce anume ne aşteaptă dincolo de pragul morţii? Din aceste întrebări cu neputinţă de evitat reiese clar că lumea planificării de astăzi, a calculului exact şi a experimentării matematice, într-un cuvânt cunoaşterea ce vine din ştiinţă, deşi este importantă pentru viaţa omului, nu este suficientă de una singură. Constatăm că în jurul nostru în fiecare zi, din păcate, mulţi rămân indiferenţi sau refuză să primească această vestire a Învierii şi a vieţii de dincolo. La sfârşitul Evangheliei sale, Sfântul Marcu consemnează cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16), adică se va pierde pe sine însuşi. Deci, încrederea în lucrarea Duhului Sfânt trebuie să stimuleze mereu pe om să meargă pe calea mântuirii şi a vieţii veşnice. Subliniem faptul că, credinţa adevărată şi iubirea sunt daruri ale Mântuitorului Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, fiind acte profund libere şi umane. Aceste virtuţi nu sunt contrare libertăţii şi raţiunii omului, ci, dimpotrivă, le implică şi le înalţă, într-o ieşire din sine, din propriile sentimente, din propriile planuri raţionale, pentru a se încredinţa întru totul lucrării harice a lui Dumnezeu, Care ne indică drumul pentru adevărata libertate şi adevărata iubire. Deci, a crede şi a iubi pe Dumnezeu înseamnă a te încredinţa în toată libertatea şi cu toată iubirea purtării de grijă a Lui, aşa cum s-a încredinţat Preasfânta Fecioară Maria planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii.

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,

În această noapte sfântă de Înviere, Mântuitorul ne cheamă să vestim tuturor că este viu şi trăieşte. Dacă Învierea Sa a schimbat mersul omenirii, de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, va intra şi în viaţa noastră să ne lumineze şi să meargă împreună cu noi. El ne dă vestea Învierii în toate locurile unde trăim, unde mormântul a avut ultimul cuvânt şi unde pare că moartea a fost unica soluţie. Având această credinţă, vă îndemnăm să mergeţi la casele dumneavoastră şi la cei dragi şi să le arătaţi tuturor că Domnul este viu şi vrea să învieze în noi. Să nu ne arătăm trişti şi neîncrezători, că tocmai acolo unde am înmormântat nădejdea El vine şi ne dă speranţa mântuirii. Dacă am îngropat demnitatea şi iubirea în disperare şi tristeţe, Mântuitorul vine, ne trezeşte la viaţă şi ne oferă iubirea Sa. Trebuie numai să mergem la El şi să ne lăsăm surprinşi de noutatea pe care numai El ne-o poate da.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† DR. IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei