MSN

25.04.2019 – Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir

Biserica Ortodoxă învaţă că omul se mântuieşte prin unirea cu Hristos, repetând viaţa Mântuitorului prin viaţa sacramentală a Bisericii. Taina cea mare a credinţei noastre este, după Apostolul neamurilor, Hristos, Întruparea Lui şi iconomia dumnezeiască prin care El a mântuit lumea (1 Tim. 3, 16). Acest Mister iniţial, această fericită unire a creatului cu necreatul, a lui Dumnezeu şi a omului, s-a arătat în Persoana lui Hristos în lume şi în timp pentru a putea permanentiza în sânul creaţiei prezenţa Lui, pentru ca natura creată asumată să devină purtătoare a Dumnezeirii, să devină natură hristificată, să devină Biserică1.

După Înviere şi Înălţare noi nu ne mai putem atinge de Hristos trupeşte, aşa cum au făcut-o Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului, ci Hristos, devenit Duh şi după omenitate prin patima şi Învierea Sa, Se atinge de simţurile noastre prin intermediul Sfintelor Taine. În locul prezenţei Sale văzute El ne-a lăsat prezenţa Lui nevăzută prin Tainele Bisericii, care este una mult mai intensă decât prima, pentru că se întemeiază cu totul pe Sfântul Duh. După Înăl­ţare, Hristos pnevmatizat vrea să Se atingă de noi prin materia văzută şi de aceea El alege pentru aceste lucrări sacramentale din toate formele materiei pe cele fundamentale pentru necesităţile de întreţinere ale trupului omenesc: pâinea, apa, vinul, untdelemnul. Hristos pătrunde astfel cu Trupul Său îndumnezeit sau cu energia preacuratului Său Trup în noi prin aceste materii şi prin gesturile şi cuvintele preotului ca să pună în trupul nostru începutul sfinţirii, care are însă nevoie, pentru primirea şi desăvârşirea ei, de credinţa şi efortul primitorului.

Sfintele Taine prelungesc funcţiile Trupului înviat al lui Hristos şi oferă în mod real viaţa Lui, căci, după cum afirmă marele teolog, părintele Dumitru Stăniloae, prin Trupul Său îndumnezeit Mântuitorul ne comunică nu numai sensibilitatea Lui curată omenească şi starea Lui continuă de jertfă în faţa Tatălui, ci şi sensibilitatea curată a sufletului Lui şi puterea dumnezeirii aflată în El2.

Prin această împărtăşire a dragostei lui Dumnezeu prin Trupul pnevmatizat al lui Hristos omul se naşte la o nouă viaţă, cu ajutorul ei creşte în ea şi se uneşte tot mai mult cu Dăruitorul ei. Astfel, spune Nicolae Cabasila, „Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc această taină, oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la viaţă. Ungerea cu Sfântul Mir desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are lipsă… iar dumnezeiasca Împărtăşanie susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare. Şi aceasta pentru că Pâinea vieţii de veci este cea care susţine puterile sufletului şi-l întremează de-a lungul călătoriei lui. Pe scurt, sufletul trăieşte din această pâine a vieţii, după ce şi-a primit fiinţa în baia Botezului şi întărirea prin ungerea cu Sfântul Mir”3.

Prin Botez, omul se împărtăşeşte în mod real de moartea şi Învierea lui Hristos, se renaşte la o nouă viaţă, este remodelat, curăţit şi luminat, căci prin întruparea Sa, Hristos nu S-a mărginit să aducă în lume lumina, „ci a pregătit şi ochi care să o vadă, n-a revărsat numai mirul dumnezeirii, ci a dat şi simţirea care să-i simtă mireasma, n-a revărsat doar iubirea, ci a dat şi posibilitatea gustării ei”. Natura omului ia forma, constituţia şi funcţiile naturii umane îndumnezeite a lui Hristos, fiind ontologic rezidită şi de aceea Taina Sfântului Botez constituie „rădăcina”, „izvorul” şi „fundamentul” vieţii spirituale şi premisa primirii celorlalte Taine.

Omul care a primit în Botez noua existenţă în Hristos îşi găseşte noua mişcare şi activare a existenţei după Hristos în Taina Sfântului Mir. „Înnoirea în Duh şi reînvierea prin Botez aduc cu ele puteri şi energii lăuntrice înrudite. Sfântul Mir este cel care pune în lucrare una sau alta din puterile duhovniceşti sau chiar mai multe deodată. Ungerea cu Sfântul Mir aduce aceleaşi roade în cei botezaţi ca şi punerea mâinilor Apostolilor peste cei botezaţi de dânşii… Tot aşa coboară şi azi Mângâietorul peste cei ce se ung cu Mir Sfânt”4. Darurile Botezului nu ar putea fi actualizate fără venirea şi lucrarea Sfântului Duh, de aceea Taina Sfântului Mir este Cincizecimea personală a fiecărui om, căci, după cuvântul Sfântului Chiril al Ierusalimului, de abia prin primirea Mirungerii cel botezat poate fi numit creştin5 şi se face un alt Hristos, asemenea lui Hristos, Unsul prin excelenţă.

Ungerea era socotită, în Vechiul Testament, un mijloc de comunicare a puterii dumnezeieşti făcută preoţilor, regilor şi prorocilor, iar Hristos S-a arătat în lume ca Unsul prin excelenţă, ca Unul Ce nu avea doar o putere a Duhului, ci pe Duhul ipostatic întreg6.

„Înainte de întruparea Cuvântului, scrie Nicolae Cabasila, Dumnezeu era un Mir ce rămânea asupra Lui Însuşi”, însă prin asumarea naturii omeneşti, „Mirul” s-a vărsat din Logos în ea şi astfel s-a prefăcut în „ungere”. „Dar după ce s-a constituit fericitul trup care a primit toată plinătatea dumnezeirii… atunci mirul vărsat peste ea este şi se numeşte, pe drept cuvânt, ungere [chrisma]”7. Prin întruparea Sa, Cuvântul a miruns umanitatea cu Dumnezeirea Lui. Preasfântul Duh a intrat astfel acum în umanitate nu ca la întâia creaţie, ci personal. „Fiindcă atunci, zice acelaşi mare teolog bizantin, Dumnezeu a suflat suflare de viaţă, iar acum ne comunică Duhul Lui, Cel Ce mişcă şi face viu trupul fericit al Domnului”8. De toate acestea se face părtaş omul prin ritualul văzut al Mirungerii, în care arhiereul sau preotul îl unge cu Sfântul Mir pe neofit la principalele mădulare ale trupului rostind formula: „Pecetea Darului Sfântului Duh”, pentru a arăta că darul Sfântului Duh se îmbibă şi persistă răspândind mireasma vieţii noi atât în trupul, cât şi în sufletul celui nou-botezat. Prin Mirungere Sfântul Duh pătrunde şi se imprimă în toate mădularele trupului şi în puterile sufleteşti care stau la temelia lor, şi persistă în ele ca o bună mireasmă, ca şi Mirul. „El se întipăreşte ca o pecete, o spune părintele Stăniloae, nu doar pe exteriorul acestor mădulare, ci şi în interiorul lor, dând omului un chip unitar duhovnicesc.”9 Această semnificaţie o scoate în relief Sfântul Chiril al Ierusalimului în una din catehezele sale mistagogice în care se adresează neofiţilor cu aceste cuvinte: „Mai întâi aţi fost unşi pe frunte ca să fiţi sloboziţi de ruşinea pe care primul om călcător de poruncă o purta pretutindeni şi ca să priviţi cu faţa descoperită slava Domnului (2 Co. 3, 18). Apoi aţi fost unşi la urechi, ca să dobândiţi urechi în stare să audă tainele dumnezeieşti; despre astfel de urechi Isaia zicea: «Domnul mi-a adăugat mie ureche ca să aud» (Is. 50, 5); iar Domnul Iisus zice în Evanghelie: «Cel ce are urechi de auzit, să audă» (Mt. 11, 15). Apoi la nări, ca acestea să nu se deschidă mirosurilor ispititoare la rău. După aceasta la piept, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului, după ce aţi îmbrăcat platoşa dreptăţii, adică a virtuţilor care reprezintă totalitatea deprinderilor bărbăteşti în bine (Ef. 6, 11, 14). Căci după cum Hristos, după Botez şi după coborârea Sfântului Duh asupra Lui, S-a dus în pustie şi S-a luptat cu potrivnicul, tot aşa şi voi, după ce aţi fost botezaţi şi aţi fost unşi cu Sfântul Mir, îmbrăcaţi cu toate armele Duhului Sfânt, să staţi împotriva puterii celei potrivnice şi s-o biruiţi zicând: Toate le pot în Hristos Care mă întăreşte (Flp. 4, 13)”10.

Duhul Sfânt activează şi vivifică puterile sufleteşti pentru a rodi în virtuţi, ce pot fi înţelese ca modul nou transfigurat în care funcţionează simţurile şi funcţiile psihosomatice ale omului, centrate în Hristos şi mişcate de Duhul Sfânt. După această punere în lucrare a puterilor sufleteşti, omul este chemat la Cina împărătească să guste din Viaţa cea adevărată: „După Mir venim la Masă, spune Nicolae Cabasila, piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti… Pentru că aici nu mai e vorba de a ne face părtaşi morţii şi îngropării sau unei vieţi mai bune, ci e vorba chiar de dobândirea Celui Înviat… Fiindcă nu ne împărtăşim de ceva din El, ci de El Însuşi. De aceea, Euharistia oferă desăvârşirea şi a celorlalte Taine”11.

Euharistia e centrul şi izvorul vieţii spirituale în Hristos. Aici unirea cu Hristos e întreagă şi deplină. „Fiindcă aceasta este nunta cea mult cântată în imne, afirmă acelaşi teolog bizantin, în care Mirele Preasfânt ia ca mireasă fecioară Biserica… prin ea suntem carne din carnea Lui şi oase din oasele Lui… O, măreţia tainelor! Ce devine mintea noastră când a fost luată în stăpânire de mintea dumnezeiască! Ce devine voinţa noastră învăluită de voinţa dumnezeiască! Ce devine ţărâna noastră când a fost biruită de focul acela!”12

Această hristificare a omului începută prin Botez, vivificată prin Taina Sfântului Mir şi de­săvârşită prin Împărtăşanie nu este o impresie pe care şi-o creează credinciosul despre sine însuşi. Omul nu este ca şi cum ar deveni mădular al lui Hristos, ci devine în mod real aceasta, fiind chemat la un nou mod de viaţă, la o nouă viaţă, la viaţa omului împreună cu Dumnezeu, pe care Biserica o numeşte viaţa sacramentală. Punctele din timp şi spaţiu în care viaţa dumnezeiască o întâlneşte pe cea omenească şi o transfigurează se numesc Sfintele Taine şi prin ele omul poate gusta încă de pe acum fericirea vieţii viitoare.

Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir – moment definitoriu al Triduumului pascal

Am putut vedea că Ritualul de iniţiere este un tot unitar, căci nici una din cele trei Sfinte Taine nu poate fi separată una de cealaltă. Toate Tainele Bisericii gravitează în jurul Sfintei Euharistii, căci în Sfânta Liturghie se actualizează în fiecare timp şi spaţiu concret prezenţa Mântuitorului şi întreaga Sa iconomie mântuitoare. Botezul şi Mirungerea îl conduc pe om la Euharistie, la gustarea Iubirii lui Dumnezeu, ce se împărtăşeşte Bisericii şi prin celelalte Sfinte Taine, îmbrăţişând astfel întreaga viaţă şi toate cadrele de existenţă ale omului.

Triduumul pascal sau perioada cuprinsă între Joia Mare şi Duminica Învierii este, pentru tradiţia cultică răsăriteană, timpul de cea mai mare intensitate spirituală din cursul întregului an bisericesc şi conţine toate elementele originare ale cultului, căci formele cultice cele mai vechi se păstrează în mod deosebit în perioadele sacre ale anului liturgic, după cum a reuşit să arate marele liturgist Anton Baumstark13. Astfel, aceste trei zile pregătitoare pentru Sfintele Paşti evidenţiază atât unitatea indestructibilă a Tainelor de iniţiere, căci în Joia Mare, în ziua instituirii Sfintei Euharistii, se săvârşeşte sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în perspectiva săvârşirii Botezului din cadrul slujbei pascale, cât şi vechimea, frumuseţea, profunzimea şi originalitatea cultului ortodox, fiindcă prin slujbele, cântările şi imnele Săptămânii Mari se re-prezintă şi actualizează momentele culminante ale iconomiei mântuirii: Patimile, Jertfa şi Învierea Mântuitorului. Este o unică sinteză a celor două aspecte fundamentale ale vieţii creştine: a fi în Hristos, adică a fi încorporat sacramental Trupului Său tainic, şi a trăi în Hristos, adică a pune în lucrare darurile primite prin participare la viaţa cultică, morală şi ascetică a Bisericii.

Slujba Sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir se încadrează perfect în ambele cicluri, atât în cel sacramental, căci ea, fiind săvârşită în Joia Mare, e strâns legată de Sfânta Euharistie şi e orientată spre Taina Sfântului Botez care se săvârşea în epoca primară în noaptea Sfintelor Paşti, cât şi în cel cultic, imnografic, ascetic al Bisericii, căci cu o zi înainte se face pomenirea femeii păcătoase care a uns cu mir de mult preţ picioarele Domnului, iar în ziua următoare, în Vinerea Mare, se face amintire de mirurile cu care Iosif şi Nicodim împreună cu mironosiţele au uns trupul Domnului înainte de îngroparea Lui.

Este important de remarcat că însăşi materia folosită pentru prepararea Sfântului şi Marelui Mir a fost de aşa manieră aleasă pentru a simboliza efectele lui sacramentale, dar şi pentru a se încadra perfect în contextul liturgic, imnografic al Săptămânii Mari. Sfântul Mir se face din untdelemn curat de măsline, amestecat cu vin curat şi cu multe şi felurite balsamuri, esenţe şi aromate, în număr de 38. Prin mulţimea şi varietatea mirodeniilor din care este constituit, Sfântul Mir simbolizează bogăţia şi felurimea darurilor Sfântului Duh, care dau naştere virtuţilor creştine14. De asemenea, folosirea unor balsamuri utilizate în lumea orientală pentru îmbălsămarea trupurilor morţilor pentru a le feri de putrefacţie vorbeşte despre dorinţa Bisericii de a face simbolic trimitere la punerea în mormânt a Mântuitorului, pentru a integra acest act sacramental în contextul Triduumului pascal.

După tradiţia statornicită a Bisericii Ortodoxe, amestecul acestor materii se pregăteşte şi se fierbe după o rânduială solemnă, fiind sfinţit apoi de către soborul tuturor episcopilor eparhioţi din ţară în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare care se săvârşeşte unită cu Vecernia în Joia Mare. Contextul liturgic ales pentru săvârşirea sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir este în acord cu practica străveche a Bisericii care lega toate Sfintele Taine de Euharistie. Ritualul Sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir este perfect integrat în structura Sfintei Liturghii: primele două rugăciuni urmează paremiilor şi condacului Rusaliilor, iar ultimele două sunt inserate după anaforaua euharistică, fiind urmate de o epicleză specială. Este important de remarcat faptul că textele acestor patru rugăciuni descriu teologic legătura dintre cele două iconomii, cea a Fiului şi cea a Sfântului Duh: iubirea jertfelnică a Fiului este cea care a adus revărsarea Sfântului Duh în lume pentru a readuce la Tatăl întreaga umanitate.

Astfel, în prima rugăciune, după adresarea făcută Fiului printr-o serie de apelative care vorbesc despre iconomia mântuirii: „Răscumpărătorule al firii noastre, Doamne, Cel ce ridici şi curăţeşti păcatele lumii, Mielul lui Dumnezeu şi Domnul ceresc şi duhovnicesc, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce ai prăznuit şi ai mâncat cu ucenicii Tăi în foişor Pasha cea închipuitoare, iar prin orânduiala adevărată ai aşezat Pasha cea mântuitoare de suflet, Care din râvna jertfirii de Dumnezeu Te-ai adus Însuţi întru jertfă lui Dumnezeu-Tatăl, dând ucenicilor trupul Tău şi de băut sângele Tău pentru răscumpărarea lumii”, se formulează cererea de binecuvântare „a ungerii acesteia cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh” pentru ca ea să se facă „ungere a nestricăciunii, armă a dreptăţii, înnoire a duhului”15.

Cea de a doua rugăciune, fiind adresată Tatălui în numele Fiului de slujitorii Bisericii, are o cerere explicită de trimitere a Sfântului Duh şi o enumerare a tuturor darurilor pe care ungerea le aduce neofiţilor: „Dumnezeule cel Mare şi Înalt, Cel ce eşti închinat de toată făptura, izvorul înţelepciunii şi adâncul bunătăţii, noianul necuprins al îndurării, Însuşi Domnul cel Bun al veacurilor şi Dumnezeul minunilor, pe Care nimeni dintre cei ce Te privesc nu Te pot cuprinde, caută şi auzi pe robii Tăi; pe Tine Te rugăm, de la Tine cerem şi Ţie ne plecăm, trimite Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte ungerea aceasta. Fă-o pe ea ungere de bucurie a Duhului Sfânt, ungere a naşterii celei de a doua, ungerea sfinţirii, îmbrăcăminte împărătească, pavăză de vitejie, depărtare a toată încercarea diavolului, semn scutirii de ispite, trezvia inimii, bucurie veşnică”16.

Ultimele două rugăciuni urmează anaforalei euharistice, fiind citite de Întâistătătorul Bisericii autocefale imediat după diptice. Prima dintre ele, cea mai complexă dintre rugăciunile de sfinţire a Sfântului Mir, e o continuare a cererilor dipticelor, având în introducere doar câteva apelative de origine biblică adresate Tatălui, după care imediat se formulează cererea directă de trimitere a Sfântului Duh asupra mirului pentru a-l face pe acesta „ungere împărătească, ungere duhovnicească, apărător vieţii, sfinţitor sufletelor şi trupurilor, untdelemn al bucuriei, care a fost cu adevărat mai înainte în Legea Veche, iar în Legea Nouă strălucit, cu care s-au uns împăraţii şi arhiereii, prorocii şi toţi care după aceea de la arhierei şi preoţi s-au uns până astăzi în Sfântul Botez prin spălarea spre a doua naştere, veşmânt nestricăciunii, şi semn săvârşitor celor însemnaţi cu spălarea Ta Dumnezeiască, şi cu chemarea Unuia-Născut Fiului Tău şi a Sfântului Duh; ca prin această sfântă însemnare să se facă adevăraţi sfinţiţi cetăţeni, slujitori şi slujitoare în suflet şi în trup, şi mântuiţi de tot păcatul, depărtaţi de toată răutatea şi îmbrăcaţi cu veşmântul măririi Tale, şi astfel să se cunoască prin acest Sfânt semn al Tău de către Sfinţii Tăi îngeri şi arhangheli, şi de către toată puterea cerească, şi în sfârşit, să se arate înfricoşători tuturor duhurilor celor necurate şi rele; fiind cei însemnaţi cu Taina aceasta a Sfântului Mir, popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt, şi să poarte pe Hristos în inimile lor ca locaş al Tău”17.

Nu a putut găsi Biserica o formulare şi o enumerare mai concisă a tuturor darurilor pe care le împărtăşeşte Taina Sfântului Mir: înfierea dumnezeiască, pecetluirea noului popor ales, consacrarea preoţiei universale, pavăza creştinilor, sălăşluirea şi creşterea lui Hristos în inimile credincioşilor.

După ultima rugăciune prin care se exprimă mulţumirea pe care Biserica o aduce Tatălui pentru mila şi dragostea arătate în iconomia mântuirii, manifestate în Jertfa Fiului şi în venirea Preasfântului Duh, Întâistătătorul Bisericii pronunţă o formulă explicită de sfinţire a Sfântului Mir, zicând: „Se sfinţeşte Mirul acesta cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Duhului Sfânt, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, iar după ce corul spune: „Amin”, acesta rosteşte cu glas tare şi o formulă concluzivă finală: „Iată, acest Mir s-a făcut Mir sfinţit, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, pentru a indica realismul sacramental al actelor liturgice săvârşite.

Din această scurtă analiză se poate observa cât de complex şi cât de bogat în semnificaţii este ritualul sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir şi cât de bine a reuşit tradiţia liturgică să scoată în evidenţă legătura dintre opera Fiului şi lucrarea Sfântului Duh în fiecare act sacramental al Bisericii.

Două lucruri mai sunt demne de a fi amintite:

Pe lângă folosirea lui în săvârşirea Tainei Mirungerii, Sfântul şi Marele Mir se mai utilizează la sfinţirea bisericilor, în special a altarelor, ca odinioară în Sfânta Scriptură; apoi la sfinţirea antimiselor şi pentru reprimirea în Ortodoxie a celor căzuţi de la dreapta credinţă.

De asemenea, sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir este un drept rezervat doar Bisericilor autocefale şi adunarea tuturor ierarhilor la acest eveniment constituie un prilej de manifestare a sinodalităţii şi consensului eclesial.

„Momentul sfinţirii Marelui Mir este o afirmare a unităţii Bisericii noastre în comuniune de dreaptă credinţă şi viaţă în Hristos cu Sfinţii Apostoli şi cu Sfinţii Părinţi din toate timpurile, precum şi o manifestare a libertăţii în coresponsabilitate şi purtare de grijă pentru credinţă şi mântuire astăzi”, după cum afirma Înaltpreasfinţitul Părinte Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei de atunci, în cuvântul său ziditor la penultima Sfinţire a Sfântului şi Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română.

Să rugăm pe Hristos Domnul să reverse mereu peste noi darurile Sfântului Duh, pentru întărirea credinţei şi a unităţii Bisericii strămoşeşti, pentru sfinţirea vieţii noastre aici, în lume, şi pentru dobândirea mântuirii şi a bucuriei veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Note:

1 Panagyotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Sibiu, 2002, p. 156.

2 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 1978, p. 18.

3 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere de pr. prof. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1989, pp. 136-137.

4 Nicolae Cabasila, Despre viaţa…, p. 185.

5 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a III-a mistagogică, traducere de pr. D. Fecioru, vol. II, 1945, p. 558.

6 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 69.

7 Nicolae Cabasila, Despre viaţa…, p. 186.

8 Ibidem.

9 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pp. 77-78.

10 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a III-a mistagogică, traducere de pr. D. Fecioru, vol. II, 1945, p. 560.

11 Nicolae Cabasila, Despre viaţa…, p. 193.

12 Ibidem, p. 195.

13 Ibidem, pp. 30-34; Idem, Das Gesetz der Erhaltung des Alten in liturgisch hochwertiger Zeit, Jahrbuch für Litrugiewissenschaft 7 (1927), pp. 1-23.

14 Sfântul Simeon al Thessalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 65 şi 71, trad. rom. de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, ediţie revizuită şi retipărită de protos. Grichentie Nacu, Suceava, 2002, pp. 123-130.

15 Arhieraticon, Bucureşti, 1993, p. 205.

16 Ibidem, p. 206.

17 Ibidem, pp. 231-232.

IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului

în Ziarul Lumina, 25 aprilie 2019