MSN

29.10.2012 – Patru decenii de când mitropolitul Firmilian a plecat la Domnul: Prinos de recunoştină celui ce a fost „călugăr din pruncie”


Astăzi se împlinesc patru decenii de când vrednicul mitropolit Firmilian Marin a fost chemat de Părintele Ceresc în cereştile locaşuri spre odihna cea veşnică. Memoria sa a rămas vie în inima Bisericii Oltene, pe care a păstorit-o vreme de 25 de ani (1947-1972).

Despre vlădica Firmilian cei de astăzi nu mai ştiu prea multe. Puţini mai sunt preoţii care i-au sărutat dreapta şi pe care i-a mângâiat la vremea potrivită cu poveţe părinteşti. Ai putea chiar să-i numeri pe degete. Cu toate acestea, oglinda marelui arhiereu nu s-a pierdut, s-a lăsat doar acoperită de colbul auriu al vremii tocmai pentru ca noi, cei de astăzi, să o găsim pilduitoare pentru viaţa noastră plină de încercări.

“Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7), ne spune Apostolul. Cu siguranţă, citind aceste rânduri, nu simţim numai un îndemn, ci şi o chemare la ceea ce suntem noi creştinii de fapt oameni dăruiţi de Dumnezeu ca cetăţeni pentru o altă lume. Mitropolitul Firmilian poate fi în acest sens cel mai pilduitor exemplu.

Din însemnările de altădată

Ne întrebăm ce jertfă ar fi mai bineprimită pentru părintele nostru acum, la ceas de pogribanie? Personal, răspunsul l-am aflat răsfoind unul din numerele mai vechi ale revistei “Mitropolia Olteniei”, ieşit de sub teascurile tiparului pe la anul 1988. Aici aş putea spune că se află una dintre cele mai frumoase şi mai pilduitoare descrieri ale marelui arhiereu, cel puţin din câte am citit până în prezent. În doar câteva pagini, un condei măiestrit, care abia la final se descoperă, reuşeşte să dea viaţă unui personaj de pateric, monah de aleasă vieţuire, alintat de cei dragi “sub stăpânirea unui sentiment de frăgăzime sufletească” – Mirmilion (Valeriu Anania – Arhimandritul Bartolomeu -, Cele patru domniţe, în revista “Mitropolia Olteniei”, Anul XL, Nr. 1/1988, pp. 41-42). Frumoasele cuvinte, prinse laolaltă ca horă a bucuriei, aşază în prezentul nostru imaginea matusalemică a venerabilului părinte mitropolit, aşezându-se dincolo de obişnuitele însemnări protocolare.

O icoană în culori de pastel

Spre folosul cititorilor vom încerca în cele ce urmează să redăm un scurt fragment din textul amintit: “Era unul din acei oameni pe care Domnul Dumnezeu îi înzestrează cu toate darurile, chiar când unele sunt ceva mai puţin duhovniceşti, ca un preabun şi îngăduitor cu deplinătatea fiinţei. Călugăr din pruncie, învăţase carte frumoasă şi devenise un iscusit dascăl de geografie şi ştiinţe ale naturii. Elevii săi povesteau că dacă profesorul se plictisea de o hartă economică, schimba subiectul şi începea să vorbească despre misterele piramidei lui Keops, fascinându-i cu erudiţia şi cu dulceaţa graiului. Vorbea şi scria în limba vechilor cazanii şi mă gândesc cu mare părere de rău la ceasurile lui lenevoase, când ar fi putut să-şi înveşnicească numele pe câteva cărţi. În tinereţe a fost unul din cei mai buni diaconi ai Mitropoliei din Bucureşti. La vremea când un Evghelie, un Lavru, un Antinoghen, încercaţi în roada viţei-de-vie, îşi luau vocile la întrecere într-o odaie cu ferestrele închise, urcând fiecare în come şi semitonuri până se stingea lampa din perete, Mirmilion venea cu un gras de catifea purpurie, unduios ca vântul prin holde, uşor gutural şi imperceptibil nazal, adiind împrejuru-i un freamăt de bărbăţie îngerească. Vocea sa era totodată frumoasă şi inteligentă, iar aceasta se cunoştea din felul cum împletea versul şi cuvântul într-o ţesătură curgătoare, a curcubeului desfăşurat în lumină. Ca orice ins al generaţiei de aur, lui Mirmilion nu-i displăcea vinul bun, sorbit îndelung la o masă cu prieteni, când glasul său umplea nu numai prin facerile psaltice ale lui Gherontie Nicolau, ci şi prin ofurile bucureştene ale lui Anton Pann şi – până la urmă de ce nu? – prin câteva din romanţele vremii. Ajuns vlădică, a continuat să preţuiască traiul bun, căruia i-a adăugat viaţa sedentară, pricină pentru care în numai câţiva ani se îngrăşase peste măsură, deşi mişcările încă mai păstrau elasticitatea corpului zvelt de odinioară. Inteligenţa era aceea a creierului bine hrănit, consistentă şi spumoasă, întotdeauna triumfătoare printr-un ascuţit simţ al umorului. Replicile lui hazlii se dădeau huţa din gură în gură şi deveneau celebre. Faimos era şi orarul său de noctambul. Ora lui normală de culcare era cam către patru sau cinci dimineaţa. Îi plăcea să aibă un tovarăş sau doi la cina copioasă, care începea la zece seara şi se isprăvea când amfitrionului i se făcea somn. Când nu avea nici un oaspete, se retrăgea în dormitor şi rezolva dosarele zilei, sau, în lipsă de altceva, citea romane poliţiste, o pasiune care-i prelungea sentimentul adolescenţei. Generos cu alţii şi cu sine, nu avea duşmani decât în lumea cea mică a invidioşilor” (p. 42).

Dincolo de această imagine pastelată a iscusitului literat Vartolomeu Anania, trebuie ştiut că, în timpul Postului Mare, vlădica Firmilian nu mânca nimic, trăind numai cu ceai şi de multe ori vărsa râuri de lacrimi în nopţile lungi de rugăciune. Pentru olteni a fost şi a rămas un simbol de slujire şi generozitate. În inima lui mare cât o catedrală ar fi fost în stare să-i cuprindă pe toţi copiii săi, chiar şi pe noi, cei de astăzi.

Scurte însemnări biografice

S-a născut în localitatea Plopeasa de Sus, judeţul Buzău, la data de 18 februarie 1901, primind la botez numele Nicolae. A absolvit Seminarul Teologic din Galaţi (1914-1923), cu diferenţă de bacalaureat clasic la Liceul “Spiru Haret” din Bucureşti (1924), Facultatea de Litere şi Filosofie (specialitatea Istorie-Geografie) a Universităţii din Bucureşti (1924-1929) şi Facultatea de Teologie din Bucureşti (1938-1940). A fost închinoviat în Mănăstirea Ciolanu (1916), călugărit la Cozia sub numele Firmilian şi hirotonit ierodiacon (1920), diacon la Catedrala episcopală din Galaţi (1920-1924), la Biserica “Sfântul Ilie-Gorgani” (1924), la Catedrala patriarhală din Bucureşti (1924-1929).

La 20 noiembrie 1947 a fost ales arhiepiscop al Craiovei (hirotonit la 30 noiembrie, înscăunat la 28 decembrie), iar în februarie 1949 a fost ridicat la demnitatea de mitropolit al Olteniei (înscăunat 25 martie), păstorind până la moarte. A publicat cărţi de rugăciuni, calendare, articole, recenzii, medalioane cu vieţi de sfinţi. Mormântul său este aşezat în Catedrala mitropolitană “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Craiova.

(Diac. Ioniţă Apostolache – Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 29 octombrie 2012)