MSN

31.05.2013 – Duminica a 5-a după Sfintele Paşti (a Samarinencii)

 

      În multele drumuri, pe care le-a făcut petrecând între oameni, Mântuitorul Hristos a ajuns şi în Samaria, o provincie situată între Iudeea şi Galilea. Dat fiind că de secole exista o separare între iudei şi samarineni, iudeii evitau trecerea prin această provincie, preferând un drum ocolit, prin Ierihon.

       Pericopa evanghelică din această duminică surprinde un moment în care Mântuitorul cu ucenicii săi, trece prin Samaria şi face un popas la celebra fântână a lui Iacob. Ostenit de drum, flămând şi însetat, Mântuitorul se opreşte în preajma fântânii…Tocmai atunci vine o femeie din localitatea apropiată – Sihar, să ia apă. În chip firesc, Domnul Iisus i-a cerut să-I dea şi Lui să bea. Femeia a rămas surprinsă de faptul că un iudeu intra în vorbă cu ea, ştiut fiind că iudeii îi desconsiderau pe samarineni şi se evitau reciproc.

Între Iisus şi femeie se naşte un dialog de o mare frumuseţe şi de o adâncă înţelepciune, care ridică pe această femeie până la vrednicia de vestitoare a dumnezeirii lui Iisus în mijlocul locuitorilor din acea provincie.

       Convorbirea începe, precum am auzit în Evanghelia de astăzi, de la cererea lui Iisus să-i dea apă. Dialogul continuă, Mântuitorul spunându-i tot trecutul ei şi vorbindu-i despre „apa cea vie”, din care, dacă va bea cineva, nu va înseta în veac. Sfânta Scriptură nu ne spune numele acestei femei, dar, din dialogul ei cu Iisus, înţelegem că nu era una oarecare. Ea reprezenta un nume comun, era una din multele femei din acea vreme care căutau fericirea prin plăceri. Ştia doar că samarinenii se închinau lui Dumnezeu pe muntele Garizim, iar iudeii, în Ierusalim. Ea nu se închina nicăieri, fiindcă nu cunoştea bucuria rugăciunii, viaţa îi era limitată la lumea simţurilor… 

      Iată însă că întâlnirea aceasta a ei cu Mântuitorul Iisus la fântâna lui Iacob, avea să schimbe întru totul cursul vieţii ei. Până aici cunoştea doar apa de care are lipsă trupul. Acum, află despre „apa cea vie”, de care are lipsă sufletul. Află că Dumnezeu este duh şi că adevărata închinare este în duh şi în adevăr. Până aici, rostul vieţii ei era să slujească trupului, de acum ea devine propovăduitoarea lui Hristos în cetatea Siharului. Tradiţia spune că a devenit mai apoi mamă, că a avut 7 copii şi a murit moarte martirică pe vremea împăratului Nero. 

      Se pune întrebarea: De unde această transformare a vieţii ei? Evanghelia ne spune că acest lucru nou a început din clipa când a rostit către Iisus: „Doamne, dă-mi această apă vie, ca să nu mai însetez niciodată!”

Este momentul în care a cunoscut harul lui Dumnezeu, cel ce ajută să ne transformăm viaţa şi să devenim oameni noi. Este momentul când Mântuitorul Iisus i-a vorbit despre universalitatea învăţăturii Sale, dându-i o definiţie a lui Dumnezeu, care se potrivea de minune contextului convorbirii: „Dumnezeu este duh, şi cei ce se închină Lui, se cuvine să se închine cu duhul şi cu adevărul”. Este vorba despre acea închinare în care toate formele exterioare capătă valoare numai când sunt umplute cu o inimă bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorinţă de transformare în bine, renunţarea la judecarea aproapelui, rămânerea în smerenie, în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor şi continuată până astăzi în Biserica noastră ortodoxă. 

      Şi femeia, a mers în cetatea în care locuia şi a vestit cele ce i-a spus ei Domnul Hristos. Tradiţia ne spune că ea s-a pocăit, că a devenit una din uceniţele Domnului şi că a propovăduit învăţătura Sa până la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce şi-a început propovăduirea chiar în momentul în care a plecat de la fântână şi ducându-se în satul ei a spus: „Am văzut pe cineva, care ar putea să fie Mesia!”

       Iată aşadar, pentru care motive Samarineanca a intrat în istorie. Ea a rămas martoră peste veacuri a unei importante învăţături transmisă, fără îndoială şi prin ea. Învăţătura nu s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. Învăţătura ni se adresează nouă tuturor, şi lucrul ce mai important pe care trebuie să-l reţinem este tocmai această invitaţie a Mântuitorului de a I ne închina în duh şi în adevăr.

Nu e greu să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh şi în adevăr, în sinceritate, în smerenie, în modestie, în bunătate, toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng şi asupra aproapelui nostru, în viaţa societăţii, în viaţa lumii în care trăim. 

      Se cuvine dar, să ne împărtăşim şi noi din izvorul apei celei vii. Avem pentru aceasta şi fântâna lui Iacob – care este Biserica -, îl avem şi pe Hristos, care ne aşteaptă şi ne cheamă să venim la El, avem şi pe Duhul Sfânt care  ne împărtăşeşte din acest dar prin Sfintele Taine.

Căci Dumnezeu aceasta vrea: ca rugându-ne Lui în duh şi în adevăr, să creem o lume care să fie a Duhului şi a Adevărului – Amin!

                                                             Preot Ioan Ioanicescu